Nu mi-ar ajunge nici o suta de pagini sa vorbesc despre viata. Nu sensul vietii, ci viata in general. Ca si in alte pagini sub egida „ganduri”, aici sunt doar niste franturi de idei, aruncate cat sa umplu spatiul asta cumva. Elucubrez deci exist.

Suntem cu totii de acord ca avem o singura viata, si ca si aia e scurta, nu? Mi se pare absolut vital sa o traim fara regrete si sa facem toate lucrurile care ne plac, si sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a le face chiar si pe cele mai greu realizabile. „Ain’t no mountain high enough” era un cantec veeechi; asa e, avem tot ceea ce ne trebuie: creierul si libertatea de a visa si de a ne pune visele in practica.

Unul din cele mai importante lucruri de care avem nevoie este echilibrul. Spre exemplu, echilibrul intre o latura visatoare, care sa conceapa diverse planuri si situatii teoretice, si o latura pragmatica pentru a le pune pe toate in practica; echilibrul dintre o latura feminina, inclinata spre pasiune, dragoste, si o estetica mult mai pregnanta, si o latura masculina, mai rece, mai hotarata si cateodata mai cinica; echilibrul dintre capacitatea de a te bucura de niste lucruri absolut marunte atunci cand trebuie, si capacitatea de a le ignora si a te concentra pe lucruri care sunt mai importante in alte momente, etc. Avem nevoie de un echilibru general, pentru a ne putea ridica pe mai multe planuri. Fara el, inevitabil anumite laturi vor fi predominante si vom ramane descoperiti si goi in multe privinte, lucru ce poate duce usor la deziluzii si la sentimentul neimplinirii pe un anumit plan. Bineinteles, lasand la o parte perspectiva idealista de a atinge un echilibru perfect, trebuie sa pastram si o doza de realism, constienti fiind ca anumite lucruri nu le vom avea niciodata. Asta este un lucru care tine strict de conditia umana pe care indiferent cat de mult am incerca, nu o sa o putem depasi niciodata, pentru ca nu avem suficient timp si nu avem nici capacitatea de a ne folosi resursele „naturale” proprii la adevarata lor valoare.

Nu concep sa pierd, nu am agreat niciodata conceptul asta, si nu am simtit asta niciodata. Fiecare "cauza pierduta" nu poate fi decat un castig, atata timp cat putem sa invatam din eventualele greseli facute si atata timp cat vom stoca informatiile respective undeva, pentru a nu le mai repeta pe viitor. Stiu, sunt mult prea optimist, dar nu am nici un motiv in toata lumea asta sa nu fiu asa. E mai placut sa razi decat sa plangi (cu exceptia cazurilor in care plangi de fericire bineinteles).

Printre nenumaratele mele observatii, se gaseste una pe care am facut-o la cei de varsta mea, poate putin mai „in varsta”, poate mai tineri, nu conteaza neaparat: fiecare dintre noi „vrea”. Vrem o viata mai buna, vrem o casa cu o curte frumoasa, sau un apartament cu 4 camere la etajul 7, poate o masina mai buna, in general bunuri materiale pe care nu ni le putem permite. Dar, ne rezumam la a „vrea” si atat, putini sunt cei care chiar fac ceva in sensul asta. Degeaba vrem daca nu miscam nici un deget, si ori asteptam sa ne pice proverbiala para, ori zicem ca „o sa...”. Ce-i drept si eu am mers pe acelasi principiu de „o sa...” timp de doi ani de zile, pana am realizat ca daca nu „o sa" acum, nu „o sa” deloc.

Da, clar, vreau o casa a mea, cu o curte imensa, un labrador auriu, doi copii, un studio audio imens la subsolul casei (antifonat evident, ca sa nu deranjez alti potentiali ‚co-locatari’) in care sa pot sa ma duc la 3 noaptea sa compun, o piscina imensa, un chopper Harley, si multe altele. Accept donatii in lei sau in valuta. Nu stiu de ce, dar chiar vad toate lucrurile astea cum se aproprie si stiu ca intr-un final le voi avea (depinde si de nivelul donatiilor evident).

Imi spunea cineva ca nu le poti avea pe toate, si ca nu poti sa ai succes pe toate planurile. Rubbish! Atata timp cat nu vrei si nu faci ceva in sensul asta, normal ca n-o sa le ai. Si acum nu ma refer la mine, ci ma refer la modul general: absolut fiecare dintre noi poate face tot ceea ce isi propune, trebuie doar sa iti iei inima in dinti si sa pleci la drum.